Nici macar eu?

Maine se implinesc doi ani.

E ciudat felul in care omul s-a deprins sa uite atat de repede experientele neplacute, sa uite de toate promisiunile facute in momente de criza. Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cand nu ar fi deviat nici macar putin de la cursul principal.

Am uitat cum e sa ma bucur pentru lucruri marunte. Am uitat cum e sa multumesc. Pentru orice. Am facut o serie de promisiuni pe care, odata repusa pe doua picioare, le-am ascuns bine si nu le-am mai onorat. Nici pana in ziua de azi. Trebuia sa fiu recunoscatoare si numai pentru lipsa carjelor.  Iar eu n-am multumit nici macar pentru ca sportul inca face parte din preocuparile mele.

Ii invidiam pentru simplul fapt ca treceau prin fata salonului. Era un soi de disperare amestecata cu o speranta nebuna. O speranta si-o credinta care, intr-un final, au dat roade.

Si eu… care ii condamnam pe cei care nu sunt in stare sa schiteze un banal gest de recunostinta. Dar felul meu de-a multumi care e?

Anunțuri

~ de Andra pe 17/06/2009.

2 răspunsuri to “Nici macar eu?”

  1. scrii minunat :) simţi minunat… succes!

  2. @celine: multumesc tare mult…:) e placut cand ti se spune asta…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: