anul cu numarul 2.

Pana vineri a functionat ca si consolare si pansament des utilizatul “anul viitor”. Vineri s-a pus punct.

Nu stiu daca poate cineva sa inteleaga cat e de dureros. Pentru un baiat n-as suferi atat niciodata.

Au trecut patru ani. Patru ani in care am muncit pe branci, ne-am chinuit si ne-am strofocat. Am muncit mult si…s-a vazut. Doar ca nu atunci cand a trebuit. E ca un cerc vicios din care nu mai poti sa scapi, un fel de transa psihologica care te tine in loc. Aceeasi poveste ce se repeta la nesfarsit. Ma simt ca intr-un cosmar din care nu ma pot trezi.

Un cos. Atat a mai lipsit pentru ca noi sa trecem pragul de care ne-am impiedicat in fiecare an. Un cos care, daca viata asta ar fi avut un dram de dreptate si recunostinta, ar fi trebuit sa se multiplice la nesfarsit in favoarea noastra. Socul ratarii a fost atat de mare, incat n-am putut nici macar sa plang sau sa tip. Am fost ferm convinsa ca va fi momentul nostru de glorie, acel minut in care iti poti permite sa plangi de fericire si de usurinta eliberarii de sub un bolovan dureros de greu. Trebuia sa fie amintirea trecerii mele prin liceu, imaginea pe care sa o rezugravesc peste ani si care sa fie capabila sa-mi smulga un zambet. Ei bine, n-a fost sa fie si ea s-a transformat in acel sentiment de neputinta pe care, daca as putea sa aleg, l-as inlocui cu orice durere fizica.

A fost anul cu numarul 2. Si nu doar in ceea ce priveste ziua de vineri, caci sambata a mai existat un hop. Acelasi prag deja existent de cativa ani buni, doar ca intr-un alt domeniu de activitate. Individual de aceasta data.

Am ajuns sa nu mai cred intr-o ierarhie. Ea nu surprinde nici jumatate din valoarea reala a celor ierarhizati. Nu mai cred nici in valoare, ci doar intr-un…noroc de moment. Aa da…si intr-o perfidie fara margini, caci oamenii buni nu sunt predestinanti cifrei unu.

Simt nevoia de izolare un timp. Nu sunt in stare sa dau raspunsuri si nici explicatii unor oameni carora nici macar nu le pasa. Urasc intrebarile din politete si as prefera sa fiu lasata in pace o vreme.

Advertisements

~ by Andra on 22/03/2009.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: