Credeam ca e trist sa simti spiritul Craciunului si in acelasi timp sa te afli intr-un alt colt al lumii. Am descoperit ca e mult mai trist sa nu-l simti deloc. Anul asta a avut loc doar acasa.

Era sfarsitul unei zile obisnuite cand m-am trantit in pat. Credeam ca va fi ca pe vremuri, cand peste noapte se schimba totul. Insa inceputul zilei de 25 n-a adus nicio senzatie noua.

Am ascultat colinde. Le-am si cantat. Am fost inconjurata de beculete festive si mame care-si tineau fetitele de mana. Da, m-am simtit singura. Insa nu e un sentiment pe care il traiesti o singura data pe an.

M-am straduit. Am vrut. Am crezut. Se pare ca nu mai depinde de mine.

E cald si miroase intotdeauna a lavanda. De draperiile albastre atarna doi ursuleti de jucarie, iar in biblioteca zac acele zeci de albume la care am ravnit o viata intreaga.

Sunt oameni pe care ai norocul sa-i intalnesti. Oameni.

“E oare in natura lucrurilor sa-ti iubesti familia sau e o iubire care exista sau nu, ca oricare alta? Simt ca imi iubesc tatal si fratele, insa nu cred ca se poate numi dragoste ceea ce simt pentru mama si surorile mele.”

E unul dintre cele mai triste lucruri pe care le-am auzit. Si care m-a facut, inca o data, sa multumesc pentru ceea ce am. Pentru oamenii din jurul meu. Pentru ca pot sa iubesc atat de mult. N-am crezut ca poate fi considerat un privilegiu. Ei bine, azi am realizat ca e.

Poti invata multe doar privind. Uneori doi ochi tristi au multe de spus. Idee e sa stii cum sa-i asculti.

Miroase a zapada, in mijlocul camerei e un teanc de haine mototolite, iar in bucatarie ies aburi dintr-o supa de rosii. Am incercat sa dorm, insa cealalta jumatate goala de pat nu ma lasa. M-am obisnuit cu asternuturi negre si cu un brat strain in loc de perna.

N-am sa impodobesc bradul si nici n-am sa ma chinui sa impachetez cadouri. Nu mi se va mai cere sa gust creme sau sa decorez prajituri. Si nici n-am sa mai simt miros de chiftele ori de cate ori voi deschide usa de la camara.

Mom is just adorable. That’s why Christmas and New Year’s Eve by myself will be so hard to bear.

If it improves communication or human relationships, I have no idea, really. It’s not the way I met new people or got into groups and started socializing. I’m not the biggest fan of virtual communication and I hate the way palpable is deteriorating.

It’s just the place I express myself without having the permanent  fear I might be judged. There are no influences from the outside, there’s just freedom. It’s about easing of pain, anxiety, opression. It’s about having the opportunity to say what I have to say without having to face disapproval and, most of all, irony. It’s that corner where no one has the right to tell me whether I am right or wrong. I am the one creating reality, fantasy, the notions of good and bad.

It’s not a different side of my identity or personality. In fact, it’s the only place I can really be myself.

Cand se intampla asa ceva, e probabil momentul sa tragi concluzii sau sa iei decizii. Pentru ca da, nu e tocmai normal sa cobori cu trei statii mai departe si sa incepi sa te panichezi. Din cauza ca n-ai avut puterea sa rezisti si ai adormit.

Nu stiu, poate ca imi face placere sa ma arda talpile cand ma trantesc seara in pat sau sa ma privesc dimineata in oglinda ca sa-mi vad cearcanele de sub ochi. In afara de oboseala fizica, nu e decat satisfactie. Pentru incredere, apreciere si credibilitate din partea unor oameni pe care i-ai cunoscut in urma cu doar o luna si cateva zile. Sa-ti dedici zile intregi pentru a-i ajuta nu poate fi decat un gest cat se poate de firesc.

Inainte de toate, sunt oameni. Si te fac si pe tine sa te simti ca atare.

Imi imaginez ca asa arata viata de facultate. E aproape 5 dimineata, iar eu inca agresez tastatura. Miss T e in pat,cu parul ud si eu mai am de terminat un business report.

Ziua de maine nu arata foarte bine. Pardon, ziua de azi. Jos palaria-n fata mea daca o sa reusesc sa fac fata la doua ore de professional writing si-un meci de la care se asteapta multe.

Vin rosu, tocanita de soia cu legume, un collie prietenos si-o atmosfera calda. Care, sincer, imi lipsea.

Lucrurile se complica, apele se involbura, corabiile sunt trase si ele la fund. Ideea e ca, la un moment dat,trebuie sa se ridice inapoi la suprafata. Iar apele…se linistesc si ele. Probabil ca nu de la sine, ce-i drept, insa metode si cai exista. Curaj sa fie pentru primul pas, caci restul vine din inertie.

“We can do little.

Every crumb of food helps you stay alive. Like every drop of water is wet. Each smile makes you a better person. Even if just for a moment.”

Let the little things make you feel big. On the inside.

*A fost una dintre cele mai placute seri petrecute atat de departe de casa. Am auzit, am inteles, am simtit. Printre rafturi de lemn si carti sterse de praf cu mult drag. Printre putinii oameni care pot sa transpuna starile prin care trec in materialitate. Si durerea care ii cresteaza pe dinauntru in cuvinte.