In sfarsit…o sansa.

A fost o miscare atat de neasteptata, incat nici n-am stiut cum sa reactionez. Mi s-a aruncat echipamentul in fata (la cat de propriu se poate) si  mi s-a spus sa ma schimb rapid. Asta cu un minut inaintea fluierului de inceput. Si cu 30 de secunde inainte sa apara cea careia ii era destinat, de fapt, numarul de pe tricou.

N-as vrea sa retraiesc vreodata secundele in care mi s-a inmanat echipamentul si nici ce-am simtit in primele minute pe banca de rezerve.

Insa din momentul in care am fost intrebata cum ma cheama, am stiut ca asta e. Si n-am ezitat sa-mi julesc coatele si genunchii ca s-arat ca stiu. Si ca pot. N-am sa pot verbaliza niciodata cata placere imi face sa simt bucata aia de material pe piele, sa simt cum aerul imi scrijeleste gatul sau cum plamanii incep sa pulseze de la efort.Sunetul fluierului sau presiunea celor doua aruncari de la libere…

De-abia acum realizez cat de mult mi-au lipsit toate astea.

*sa nici nu mai vad postul trecut, caci nu vreau sa-l mai recitesc…

 

Hotarare

Sunt suparata. Sau mai bine spus dezamagita. De fapt, nici eu nu stiu. Cert e ca…sunt.

Mi-am dat seama ca functioneaza de fiecare data. Fara exceptie. De ce nu se poate incheia o zi pe care o consideram chiar buna in acelasi mod in care a inceput, habar nu am.

M-am hotarat, intr-un final apoteotic, sa-mi calc in picioare pasivitatea (timiditatea, stangacia, prostimea?) si sa incerc sa ma integrez cum se cuvine in echipa. Vorba lui Lapusneanu, “daca voi nu ma vreti, eu va vreau”. Nu am fost intampinata la usa cu flori si nici nu mi s-a asternut covorul rosu sub picioare. Am fost, sunt si presimt ca voi fi si in continuare ignorata de un antrenor (foarte probabil) xenofob. N-am sa ajung la niciun meci miercurea, fiindca am ore de fiecare data. Si lunea ramasa o mai salt din cand in cand din cauze vreunei raceli sau vreunui meci pentru care (in mod evident) n-am fost selectata. Nimeni nu-mi spune cat de bine joc. Nici macar ca joc. De fapt, de cele mai multe ori, nimeni nu-mi spune nimic (legat de joc, ca in momentul in care vine vorba de bani si de taxe de liga, brusc, subit si dintr-o data devin si eu partener de discutie). Cu toate astea, ma hotarasc sa nu mai inghit in sec si sa-ncerc sa-mi anihilez atotprezentul nod din gat. Se pare ca n-am noroc.

Antrenamentul de luni (singura zi in care sunt disponibila) se anuleaza, iar o convocare de ultima ora este stabilita pentru ziua de maine. Da, maine lucrez. Nu, nu ma pot duce.

Si uite asa mai salt inca o saptamana. Si inca o sansa (minima, ce-i drept) de-a demonstra ca stiu sa bat mingea si s-o bag in cos. Big time. Pacat ca nimeni nu pare dispus sau interesat de ceea ce stiu si vreau atat de mult sa fac.

Sunt multi oameni care nu se ridica la nivelul asteptarilor celor din jur si dezamagesc. Dar ce faci cu cei care si-ar da sufletul numai sa nu dezamageasca si sa demonstreze ca au atatea lucruri valoroase de impartasit? Corect, le inchizi usa-n freza si le zici sa cante la alta masa.

Nicio problema. Oricum nu-mi placea cum imi sta parul. Si nu va faceti iluzii. Masa ramane aceeasi. Este vreme. Si sunt pregatita sa astept. O saptamana, trei luni, un an intreg.

Inspirational

Not her drawings, but the final result.

Enjoy :)

Bugsy

Nu m-am putut abtine…asadar, say “Hello” to Bugsy :)

Football’s night out

Un “Union Bar” plin ochi de scotieni pregatiti de o revansa ca la carte.

Patru romani care nu s-au sfiit sa-si fluture bratele-n aer sau sa tipe de bucurie. Cu toate ca riscurile de a primi o sticla drept in moaca erau destul de mari.

Unirea Urziceni-Glasgow Rangers: 1-1.

De tur nici nu mai pomenesc nimic (hihi!).

Se pare ca serile de fotbal nu mai sunt destinate exclusiv celor de sex masculin. Asa ca faceti loc pentru inca trei bucati. :)

Subtilitati

Nu sunt genul de persoana care se ascunde in spatele unor cuvinte scrise pe hartie sau care se fereste in mod constient sa spuna ce are pe suflet. Doar ca, recunosc, am prostul obicei de-a rumega prea mult anumite informatii. Si-atunci ma trezesc ca e prea tarziu sa le dau glas. Tarziu si nelalocul lui. Asa ca tac si-ncep sa fac scenarii. In gand si pe blog.

Probabil tocmai din aceasta cauza par a fi la fel de sensibila ca si un butuc si la subtilitati. Ghinion, le sesizez de fiecare data (mi-ar prinde bine cate-o scapare ocazionala…). Si reactionez la ele. Doar ca nu cu voce tare.

Poate ca uneori nici nu e o idee chiar asa de rea sa nu vrei sa le sesizezi. In special atunci cand nu au nicio tinta reala sau vreun rost. Si nici tu nimic de declarat sau aparat.

 

 

E acasa. E Romania.

Da, sunt multe aspecte pe care le detest in ceea ce o priveste. Ma dezgusta tot ce tine de politica, sistem educational, mentalitate. Dar ma opresc aici.

Am aterizat, practic, intr-un loc la care aveam curaj doar sa visez. Un loc in care teoriile sunt puse in practica (si nu numai in cazuri deosebite), iar valorile sunt valori adevarate. Un loc in care nu esti banuit sau suspectat, caci totul se cladeste pe un fundament solid de incredere. De invatamantul superior nici n-are rost sa mai pomenesc nimic. Cu mult peste ceea ce ma asteptam sa gasesc. Politica? Habar nu am. Profit de faptul ca nu sunt invadata zi de zi de polemici la radio, televizor, pe internet. Aici macar sunt lasata in pace. Si imi este respectata si simpla lipsa a interesului.

Ciudat. Cu toate astea, imi lipseste. E o atmosfera si un aer pe care nu le pot explica. Si nu e numai din cauza oamenilor carora le duc atat de tare dorul.

E locul in sine si tot ce tine de el. Da, sunt si lucrurile pe care le detest. Pentru ca sunt toate parti integrante ale spatiului pe care il numesc ‘acasa’. Nu ma feresc sa recunosc si sunt mandra. Ba mai mult de-atat…mi-am dat seama ca e mai mult decat mandrie.

E acasa. Adica Romania.

Lipsa

Cred ca a fost cea mai groaznica noapte din viata mea.

Febra, dureri de cap, insomnie, buze arse de sete. Dar nu asta doare cel mai tare. Sa realizezi ca mainile care faceau minuni pana acum doua luni nu mai pot sa te imbratiseze si te mangaie pe frunte e cel mai mare chin.

Pentru ca niciun calmant n-are puterea pe care o are prezenta unui om.

Poveste

The 90’s.

Pentru ca nu exista acorduri care sa exprime mai bine starile pe care le traiesc.

“Virtual Insanity”

Urasc sa adorm cu sunetul ploii pe fundal.

Au trecut cinci zile. Si nu pare sa se mai opreasca.

 

Jamiroquai. Pentru ca a functionat la fel ca in cazul unui parfum pe care nu l-am mai simtit ani de zile.