“Coffee and Beans”

“We can do little.

Every crumb of food helps you stay alive. Like every drop of water is wet. Each smile makes you a better person. Even if just for a moment.”

Let the little things make you feel big. On the inside.

*A fost una dintre cele mai placute seri petrecute atat de departe de casa. Am auzit, am inteles, am simtit. Printre rafturi de lemn si carti sterse de praf cu mult drag. Printre putinii oameni care pot sa transpuna starile prin care trec in materialitate. Si durerea care ii cresteaza pe dinauntru in cuvinte.

Bipolar

E o afectiune asemanatoare celei in cazul sindromului de superioritate al primului nascut. Un prim venit pe lume care o viata intreaga pretinde tratament preferential.

Sa fie oare vorba si de-un inceput de disfunctie bipolara? Daca da, pare sa se fi instalat de ceva vreme.

Sunt probleme care necesita o mana de ajutor. Asta in cazul in care sunt constientizate si exista curajul de-a recunoaste. Si de-a accepta.

 

Exceptie

…asa ma simt cateodata.

*Da, ieri a fost exceptia. Caci, dupa mult timp, i-am vazut pe toti impreuna. Si mi-am imaginat ca pot sa-mi incolacesc bratele in jurul lor si sa-i mangai pe obraz. E singurul calmant care chiar alina din durerile provocate de cele noua ore de stres si stat in picioare.

Acele zile…

Sunt zile care ar trebui sa se scufunde sub apasarea ploii. Dar pe care le tine soarele la suprafata. Sunt acele zile in care ma trezesc cu o ora inainte pentru a apuca sa-mi savurez cafeaua. Sunt zilele in care alerg de la facultate la cafenea, am cearcane sub ochi si obosesc. Dar macar obosesc cu zambetul pe buze.

 

Sunt momentele in care ma hranesc cu ceea ce creeaza, cu miscarile creionului ei pe hartie, cu talentul si pasiunea care se reflecta brutal de frumos pe o banala coala alba.

Fericire

(by Timi)

“Nu exista fericire la “timpul” absolut, nu exista fericire ca mod ideal de a trai, nu poti simti fericire 100% in fiecare clipa pe care o traiesti, dar poti sa incerci sa te bucuri de fiecare clipa, asa cum este ea….fericire pentru mine inseamna si sa plangi…poti sa spui ca te simti fericit ca poti sa-ti exprimi sentimentele, fericire inseamna sa stii sa-ti asumi sentimente, ale tale si ale celui de langa tine, sa te bucuri de fiecare zambet, cuvant de lauda, atingere, mangaiere..(…)nu pot sa simt decat compasiune pentru oamenii care nu incearca si nu fac nimic pentru a fi fericit. Ca sa fii fericit trebuie sa depui un pic de efort. Efort ca sa te cunosti pe tine, sa-ti dai seama ce iti place sau nu iti place….efort sa-ti faci viata frumoasa si sa-ti impui sa gusti din fiercare lucru pe care il intampini in cale….”

Anca.

Cuvinte si frica

Intodeauna mi-a fost frica sa verbalizez lucrurile frumoase de teama sa nu le pierd. Habar nu am de cand sau din ce motiv. Pur si simplu asociez cuvintele cu disparitia palpabilului. Si mi se pare ca e ca in cazul unei vraji pe care daca o rupi iti ia inapoi tot ce ai apucat sa simti si sa indragesti.

Nu vreau sa dau verdicte sau sa formulez concluzii. Dar recunosc ca lucrurile s-au mai asezat, iar apele s-au mai linisit si ele. Ba chiar se intrezareste si-un pic de soare. Ideea e ca nu vreau sa ma bucur prea curand, caci inca o dezamagire e ultimul lucru de care am nevoie in momentul asta.

Sunt zeci de ore muncite, zeci de ore petrecute printre foi si mazgalituri de cerneala, zeci de ore asudate. Sunt lucrusoarele care ma doboara la sfarsitul zilei. Si-mi fac viata mai frumoasa.

A realiza

E sentimentul pe care il ai cand ceri o pauza de jumatate de ora de la servici pentru a ajunge la un interviu. E acelasi sentiment ce te invadeaza pe drum, in momentul in care aerul rece iti inroseste obrajii, ploaia se opreste, iar de dupa vesnicii nori iese soarele pentru cinci minute.

Esti pe mijlocul trotuarului si te opresti pret de o clipa. Tragi aer in piept, inchizi ochii si strangi din pumni.

Esti pe picioarele tale, iar acasa e deja departe.

There’s a place

 

N-a fost ceea ce mi-am imaginat si nici ceea ce mi-am dorit. Dar macar am fost acolo. Si pentru asta sunt recunoscatoare.

Partea cea mai ciudata a fost cand am simtit ca sunt pe teren prin intermediul altcuiva. Ca am in fata ochilor o oglinda si ca eu sunt cea care lupta si-si pierde respiratia. Pentru ca multi ani cu asta m-am ocupat.

Dar e bine. Caci va veni si momentul in care imi voi regasi locul. Sau imi voi crea un altul nou.

In sfarsit…o sansa.

A fost o miscare atat de neasteptata, incat nici n-am stiut cum sa reactionez. Mi s-a aruncat echipamentul in fata (la cat de propriu se poate) si  mi s-a spus sa ma schimb rapid. Asta cu un minut inaintea fluierului de inceput. Si cu 30 de secunde inainte sa apara cea careia ii era destinat, de fapt, numarul de pe tricou.

N-as vrea sa retraiesc vreodata secundele in care mi s-a inmanat echipamentul si nici ce-am simtit in primele minute pe banca de rezerve.

Insa din momentul in care am fost intrebata cum ma cheama, am stiut ca asta e. Si n-am ezitat sa-mi julesc coatele si genunchii ca s-arat ca stiu. Si ca pot. N-am sa pot verbaliza niciodata cata placere imi face sa simt bucata aia de material pe piele, sa simt cum aerul imi scrijeleste gatul sau cum plamanii incep sa pulseze de la efort.Sunetul fluierului sau presiunea celor doua aruncari de la libere…

De-abia acum realizez cat de mult mi-au lipsit toate astea.

Hotarare

Sunt suparata. Sau mai bine spus dezamagita. De fapt, nici eu nu stiu. Cert e ca…sunt.

Mi-am dat seama ca functioneaza de fiecare data. Fara exceptie. De ce nu se poate incheia o zi pe care o consideram chiar buna in acelasi mod in care a inceput, habar nu am.

M-am hotarat, intr-un final apoteotic, sa-mi calc in picioare pasivitatea (timiditatea, stangacia, prostimea?) si sa incerc sa ma integrez cum se cuvine in echipa. Vorba lui Lapusneanu, “daca voi nu ma vreti, eu va vreau”. Nu am fost intampinata la usa cu flori si nici nu mi s-a asternut covorul rosu sub picioare. Am fost, sunt si presimt ca voi fi si in continuare ignorata de un antrenor (foarte probabil) xenofob. N-am sa ajung la niciun meci miercurea, fiindca am ore de fiecare data. Si lunea ramasa o mai salt din cand in cand din cauze vreunei raceli sau vreunui meci pentru care (in mod evident) n-am fost selectata. Nimeni nu-mi spune cat de bine joc. Nici macar ca joc. De fapt, de cele mai multe ori, nimeni nu-mi spune nimic (legat de joc, ca in momentul in care vine vorba de bani si de taxe de liga, brusc, subit si dintr-o data devin si eu partener de discutie). Cu toate astea, ma hotarasc sa nu mai inghit in sec si sa-ncerc sa-mi anihilez atotprezentul nod din gat. Se pare ca n-am noroc.

Antrenamentul de luni (singura zi in care sunt disponibila) se anuleaza, iar o convocare de ultima ora este stabilita pentru ziua de maine. Da, maine lucrez. Nu, nu ma pot duce.

Si uite asa mai salt inca o saptamana. Si inca o sansa (minima, ce-i drept) de-a demonstra ca stiu sa bat mingea si s-o bag in cos. Big time. Pacat ca nimeni nu pare dispus sau interesat de ceea ce stiu si vreau atat de mult sa fac.

Sunt multi oameni care nu se ridica la nivelul asteptarilor celor din jur si dezamagesc. Dar ce faci cu cei care si-ar da sufletul numai sa nu dezamageasca si sa demonstreze ca au atatea lucruri valoroase de impartasit? Corect, le inchizi usa-n freza si le zici sa cante la alta masa.

Nicio problema. Oricum nu-mi placea cum imi sta parul. Si nu va faceti iluzii. Masa ramane aceeasi. Este vreme. Si sunt pregatita sa astept. O saptamana, trei luni, un an intreg.